Noul album Robin & the Backstabbers: Niciun cîntec deștept

Cine își mai aduce aminte videoclipul cîntecului „Minciună mai mare nu am”, care se găsește pe albumul Arhangel’sk, a doua parte a trilogiei Bacovia Overdrive, poate își mai aduce aminte de Andrei „Robin” Proca îmbrăcat în costum de scafandru și două momente: un gros plan cu afișul filmului Interstellar în plan secund și amuzamentul unor călători dintr-un metrou aglomerat în timp ce același Robin, în același costum de scafandru, ține în mîini un tort. Undeva între replica amară „Six billion people trying to have it all” a lui John Lithgow și joker-ul mizantrop & inoportun, pe acolo se situa acel disc „de autor”, cum îl numea Paul Breazu în Dilema veche, (poate?) cel mai trainic dintre toate. Prins fără voia lui între „atîtea lucruri de făcut” și „atîtea promisiuni de ţinut” („Cosmonaut”), Robin alege tragicomedia, sarcasmul, dar și melancolia cuprinsă în cîteva tag-uri: pămînt, pustiu, ploaie, jucării, hărți sau copii.

Sarcasmul de-acum patru ani a prins între timp fire albe, în al treilea episod, Vladivostok, Robin construiește în loc să se joace în nisip (sau, mă rog, să rîdă în cimitir): „Și totul se destramă, așa cum ți-am promis, și-o să scăpăm – primește-ți sentința ultima oară și-apoi fugim oriunde-ar fi, rămînem orice-ar fi împreună – oricît ne-ar costa și-orice ar însemna împreună” pe poptimista „/în/îm/pre//ună”, pastișă dezinvoltă Coldplay (mă gîndesc la „Lovers in Japan” și altele). Al doilea cîntec remarcabil, „Tarantella (O casă, cîndva)”, promite aceeași izbăvire prin stăruință (și împotrivire?): „Aleargă să vezi cum în amiaza înstelată un copil de oțel dărîmă satul vecin, aleargă să-ți vezi iubita înaripată, părinții copii și pe tine străin. Te mai întreb o dată, ziditorule, la ce e bună o ușă care dă înspre un zid?”

Cu un album-pansament și recurența claustrofobului care deschide ușa, RaTB perfecționează craft-ul cîntecelor familiare & cursive (ha, ciripituri!). Se adaugă mai mult pian, saxofon, tobe digitale, Paul Simon și chiar un strop de sintetizatoare austere à la The Naked and Famous (vezi „Orice carte citită”). Rock fie baroc, fie folk, fie alternativ, amestec teatral care nu pare să aibă altă miză decît să-i susțină, asemenea unei orchestre, frisoanele sau meditațiile dirijorului. Angoasa existențială (inevitabil?) s-a mai potolit, bufoneria nu mai înțeapă ca pe primele două, ba chiar auzim voci de copii și pastișe ale unor refrene din copilărie, lucrurile s-au simplificat: „La capătul orașului e capătul oceanului, e marginea pămîntului și-a zîmbetului tău” („Vladivostok 2”).

Dovadă că memoria & limpezișul au luat locul semnelor de întrebare sînt și cîteva cîntece în oglindă ale unora de pe primul disc, Stalingrad. Dacă pe „Soare cu dinți” nu era important „dacă ai pierdut sau cîştigat, ci că n-ai participat”, pe „Dansează Salomee” încordarea & truda devin redundante: „De ce-i așa de mare lumea? Și cine tot face greșeli?”. „Vladivostok 2”, în care Robin se oprește la marginea orașului, e deznodămîntul ghicitorii „Sat după sat”: „Eram plecat dinaintea plecării, dar pe malul celălalt eram tot noi, de pe malul celălalt ne zîmbeam înapoi”. Costumul de scafandru, jobenul și alte farse mai trebuie să aștepte în cămară, pentru că „așa se sfîrșește, exact ca-ntr-un vis, adică fără soluții, neclar și imprecis.”

8/10 ★

___
Fotografie de Alexandru Constantin, din timpul primului concert RaTB, Club Mojo, 2010.