Rock-ul alternativ românesc se poate încheia cu The Mono Jacks

Piesa „Tablouˮ nu apare pe acest proaspăt album The Mono Jacks, dar poate deveni astfel simbolul unei familii capricioase, trecute prin mai multe despărțiri. Mai înainte de orice altă interpretare, single-ul e în primul rînd un moment concret de cotitură, pentru că după el formula (iarăși) s-a schimbat, Doru Trăscău cîntînd pe Ușor Distorsionat, al doilea album de studio al trupei, alături de trei membri noi – Cristian Chiru (bass), Andrei Zamfir (chitară) și John Ciurea (tobe). Bașca, exclusiv în limba română. De ce? Unul dintre răspunsuri l-a aflat Paul Breazu acum doi ani în timpul unui interviu pentru revista Sunete: „Am cântat în engleză pentru că am trăit cu iluzia că voi reuși să trăiesc din muzică, că voi reuși să am succes afară. Apoi m-am prins că Occidentului i se cam rupe de noi, de fapt”. Inutil de spus că lucrurile stau la fel și astăzi, iar Doru trăiește (și scrie) de pe o poziție fermă & lucidă de reconciliere cu trecutul („Vreau o mie de Da pentru fiecare Nuˮ) și prezentul („Ține-mă de mînă, e un nor deasupra mea / Și mă du altundevaˮ). În același timp e și o lecție „de repetat pentru acasăˮ: o trupă nu poate avea mai mult de un lider.

Desfășurînd harta sonoră, Ușor distorsionat pornește cu o declarație pe care Doru pare să fi așteptat mult timp s-o spună („Aici începe totul, aici se și termină / Aici în întuneric se ascunde o luminăˮ, rostite vag alternosferic) și continuă cu exerciții de stil în terenul unor Muse, Placebo sau Radiohead (fără nicio ambiție compozițională și bine fac). Poate tocmai de aceea, TMJ e printre puținele cărora referințele nu le fac neapărat rău, ci mai degrabă le susțin „universulˮ – ca și în cazul unor recenți Robin & the Backstabbers sau The Moood sau a unor mai vechi OCS sau Vama Veche, mai întîi e vorba despre ceva care ține de naivitate & proximitate în același timp („Am făcut și noi rock alternativ așa cum ne-am priceputˮ, cum s-ar spune. Sau, să decontextualizez puțin dacă mi se permite, „E multă putere în neputințăˮ, cum cîntă TMJ astăzi). Pentru unii dintre noi, strigătul băiatului ăsta e trecut undeva acolo, în istoria muzicii noastre, la capitolul „Te ia cu frisoaneˮ.

Tocmai prin apelul la nostalgie și întorcerea (resemnarea?) la versurile în limba română, Ușor distorsionat pică într-un moment în care rock-ul pe sistem alternativ e, de vreo cîțiva ani, epuizat & dezorientat – în timp ce trupele noi sunt tot mai puține (și, oricum, tot mai slab susținute de un public care fie a cotit către alte genuri, fie nu mai are suflu, timp sau chef după atîția ani în care le-a tot dus în cîrcă, alături de cîteva cluburi și un post de radio), celelalte deja rodate s-au adaptat din inerție la formule noi-dar-vechi de promovare: Grimus și alții încearcă activismul social sau de mediu, Coma „au ajunsˮ să facă un cover nu-metal la „Sub pielea meaˮ de la Carla’s Dreams, OCS și alții cîntă la Berăria H, iar The Amsterdams, Robin & the Backstabbers, Vunk sau chiar EMIL și-au împlinit „visulˮ de a semna cu case de discuri mari. În contrast, una dintre puținele piese true din ultimii ani sună fix a 2004: „Undeva, cinevaˮ de la Pistol Cu Capse. Astfel, rock-ul alternativ românesc, așa cum l-am cunoscut prin 2005 și am început să-l pierdem după vreo cinci, șase ani, are un post-scriptum de la Doru și băieții: „Se dărîmă întreg universul meu / O fărîmă mai rămîne în urmă, sunt eu.ˮ

7/10 ★

___
Text publicat în 2017. Fotografie de Shamrockraver, din timpul unui concert The Mono Jacks în Doors Club din Constanța, Decembrie 2017.