Noul album The Mono Jacks: Ce se întîmplă?

Cu ocazia albumului precedent, Ușor distorsionat, scriam despre un foarte probabil epilog al rock-ului alternativ românesc, considerînd acel LP o line de hotar între ce a fost și ce urma să vină pe scena locală. Noile expresii sînt departe de referințele comune ale unui (aprox.) deceniu de mimetism și speranțe internaționale deșarte. Așa au apărut în ultimii ani proiecte cu alte ambiții, cărora le lipsește nu doar o așa-zisă mișcare regulată (și reglată de cluburi, promoteri și public), dar și o oarecare iluzie a succesului peste hotare (sau, cel puțin, așa vreau să cred), precum Cardinal (garage), Zimbru (synthpop), Cold Brats (punk), Baby Elvis (garage), Second Wave (southern goth), Om la lună (shoegaze & dream pop) sau Greetings Sugar (post punk & new wave). Pentru posteritate și context mai larg am republicat acea recenzie aici, pentru că link-ul original nu mai există.

La toată această introducere mă ajută chiar Doru Trăscău, care începe noul disc, Gloria (sarcasm amărui & involuntar?), cu un cîntec care se numește „Nemuritori” și versurile: „Un vînt care a mai bătut, / un om ce se repetă. / O zi care începe iar / De la început. / Mă pregătesc mereu / De proba de ștafetă, / chiar dacă pe culoar / Sunt numai eu”. Întrebarea refrenului vine firesc: „Ce se întîmplă?”. Se întîmplă că versurile pentru nouă dintre cele 11 cîntece sînt scrise de Ștefan Teișanu (e și asta un fel de resemnare), care a reușit deseori să se confunde cu stilul minimalist și (uneori enervant de) romanțios al lui Trăscău. Se mai întîmplă că albumul ăsta nu mai e despre angoasă, ci despre reconciliere existențială („Am crezut o vreme / că am putea avea / cîte nouă vieți, / pînă în ziua / cînd a început / ultima. / Viața-ncepe atunci cînd ai decis”, pe „Nouă vieți”, sau „Știu că pare complicat, / dar asta nu înseamnă nimic. / Mai sînt atîtea de încercat, / îți zic”, pe „Umeri aurii”) și folk politic înduioșător (vezi „Gloria” și „Zbor”).

Bineînțeles, e și despre iubire. Iar pentru că TMJ au lăsat peste jumătate din album în pixul unui romantic, inevitabil strigătele lui Trăscău devin strident netrebuincioase, iar compoziția se temperează către americana și soft rock. Exemple izbutite sînt „Ce se întîmplă”, fără explozia inoportună din final, „Umeri aurii”, un exercițiu Fleetwood Mac respectabil, sau chiar „Caffè Sospeso”, dar mai ales „Nouă vieți”, dream pop melodios de luat în calcul pentru viitorul trupei. Din păcate, limpezimea asta nu tihnește, pentru că dacă ar fi fost asumată și dusă pînă la capăt ar fi putut salva un album care ar fi vrut să fie izbăvitor, dar Trăscău încă strigă, neverosimil, către el, căutînd acel „răspuns nou, fără întrebare”.

6/10 ★

___
Fotografie de Cristina Oltean, Expirat Club, Decembrie 2019.