Moon Museum, proiectul pus la cale de Eugen „Oigănˮ Nuțescu (de la Kumm și, mai tîrziu, Robin & The Backstabbers), a început oficial în 2012. Neoficial, Oigăn scria deja de ceva vreme cîntece cu altă destinație decît trupa-mamă. Primul album, autointitulat, înregistrat și compus „printre picăturiˮ, deși păstrează din romantismul de campus studențesc resimțit și la Kumm, e caraghios dezordonat – te poți duce lejer după fenta rock-ului alternativ, dar mai ai de la folk la country, de la post-rock la glam sau soft rock și îți trec prin cap, în ordine aleatorie firește, Red Hot Chili Peppers, Spoon, The Cranberries, Pearl Jam, Aerosmith (da, chiar așa), Beck, Stereophonics, The Decemberists și mulți alții. Un platou rece cu 13 piese stîngace & insensibile care te trimit înapoi la cam tot ce ai auzit în special prin anii ’90. Un mic dezastru care a trecut aproape neobservat.

Astăzi, formula completă îi include pe Ami Crișan, Mihai Grama, Andrei Robin Proca, Vladimir Proca (Robin & The Backstabbers) și Dan Georgescu (Byron), iar povestea stă puțin altfel cu acest al doilea From No To Nowhere. Poate ceilalți au reușit să se implice mai mult, poate Oigăn își scrie mai conștiincios versurile (avînd în vedere că îl are coleg de trupă pe Andrei Proca, pe care nu cred că tre’ să-l mai laud cînd vine vorba despre scriitură) sau poate pentru că sînt și cîteva cîntece în limba română, Moon Museum dă semne că poate fi o trupă, nu un proiect part time.

Discul începe cu două bucăți plăcute & memorabile (printre foarte puținele), complementare, deși invers proporționale ca ritm. Classic rock dulceag (de altfel, majoritar pe album și rotunjit cu Americana), cu cîteva cîrlige neomoderniste („Cu o mînă pe tine și alta pe volan / Calea Lactee îmi bate în geam / O ploaie de stele căzută din nori / Pisica prezentă la semaforˮ pe „Glasul pămîntuluiˮ sau „Mi-e dor de tine / ești frumoasă, complicată, visătoare / Și pe deasupra faci cea mai bună cafea din lumeˮ pe „Vîrful cu dorˮ, care însă în același timp e și o adunătură antologică de versuri repetitive și/sau redunante) – deja parcă sună a ceva cunoscut, nu?

În ansamblu, însă, dacă găsesc și exemple de versuri măcar inofensive, altele sînt la îndemînă sau doar un joc de cuvinte fără miză, folkist naive, de genul „Problema absenței se pune în absența problemeiˮ sau „Stelele au dispărut de pe cer / Fugărite de nopți de fierˮ. Iar cele în limba engleză caută refrenul cum un liceean caută să umple comentariul literar la examen, riff-urile sînt atent conservatoare, cîntecele-s plictisitoare nu pentru că n-ar fi corecte, ci fiindcă n-au caracter. Ce funcționează? Părțile cîntate în limba română, pentru că oferă rol secundar compoziției (mai mult decît) accesibile. Redus undeva la șase piese, From No To Nowhere te poate face atent că e o posibilitate ca Oigăn și Robin să pună pe masă ce le-a mai rămas prin buzunare și la un moment dat să iasă ceva de păstrat. În definitiv, se cere pusă întrebarea sinceră & evidentă, înainte să se apuce de următorul: Încercăm și noi să fim mai mult decît varianta soft, comodă & săracă la Robin & The Backstabbers?

6/10 ★

Articol publicat în 2018. Fotografie de Vladimir Pogonariu, Expirat, 2018.