În ultimii 30 de ani ai extremelor unei democrații naive (sărăcie vs. consum), colecția de cîntece cu nuanțe socio-politice e una destul de modestă, fie că vorbim despre sarcasmul muzicii rock sau realismul hip-hopului. Ne reamintim cîteva dintre torțele post-decembriste, cele atît anti-sistem, cît și anti-capitalism, pentru că România a gustat din toate aromele amărui ale unei țări ex-sovietice care deodată s-a trezit că vrea să trăiască liber, din plin și ieftin.

Dinspre folk romantic-naționalist către post-modernism anti-capitalist & anti-sistem

Momentul zero al muzicii de protest post-decembriste e fără îndoială cîntecul „Nopți”, scos de copilul înstrăinat al Cenaclului Flacăra, Valeriu Sterian, în jurul zilelor Revoluției, cîntec inclus doi ani mai tîrziu pe discul Vino, Doamne!, primul din noua fază anti-Iliescu a cantautorului. Dacă imaginile prozaice cu „Mame care plîng”, „nopți pline de groază” sau „bălți de sînge” pot fi iertate, avînd în vedere încărcătura emoțională a acelor zile, întrebarea naivă & contradictorie „De ce nu încetați acest cumplit război / De ce vă gîndiți numai la voi?” e cel puțin curioasă în cazul lui Sterian, un gingaș naționalist care în trecut cînta ode dedicate „Eroilor noștri” sau despre cum, „din adîncuri, pămîntul cîntă / povestea lui și-a celor care / rămas-au în picioare pentru el.”

Albumul următor al lui Sterian, S-a votat Codul Penal, rămîne ultima „doină” politică a folk-ului (colegii săi erau oricum preocupați cu „eșarfe în dar” sau „tramvaie trase de cai”). Deși cel mai matur disc al său, e paradoxal cel mai inutil într-o lume (nouă, pentru noi) a democrației și capitalismului („Condamnați la sclavie / Pe planeta Pușcărie”, cum intuiește Sterian), unde așteptam cu nerăbdare bogățiile din Vest.

Societatea noastră devenea așadar mai complicată decît opoziția eroi vs. dușmani ai poporului, iar Holograf, pe cîntecul „Mafia” de pe albumul Banii vorbesc scos în 1991, profitau printre primii de noul peisaj abstract, în care puteai spune verde-n față că „Mafia e-n tot și-n toate / Mafia te ajută, poate / Mafia îți dă c-o mînă, îți ia cu alta tot ce ai / Mafia, o voce-n noapte, / mafia ascunsă-n șoapte”. Tot fățiș acționau și niște adolescenți care își spunea Paraziții, pe albumul de debut din 1995, Poezii Pentru Pereți, pe bucata „Haz de necaz”: „Avem parlamente de boșorogi / Și hodorogi / Pe sus se așează jegul / Pînza de păianjen, ce decor, / Babacii ăștia nu mai mor.”

Cealaltă unealtă: sarcasmul. Timpuri Noi pornea în 1992 seria de rîsu’ plînsu’ cu „Emigrant U.S.A.” și discul de debut: „Știi să speli un geam / Sau să mături pe-alei, / Mîine ești milionar / Totul e doar să vrei”. Trei ani mai tîrziu, gașca nonșalantă Sarmalele Reci, cu ale lor versuri înțepător nonconformiste scrise de Florin Dumitrescu, scotea primul album, Țara te vrea prost, pe a cărui copertă apărea fotografia unui puști care ține în mînă o tamburină și privește dezamăgit spre Casa Poporului (realizată de Cosmin Bumbuț). „Ah, ce frumos / Viitorul luminos / li se-arată celor idioți / Deci fii supus / Față de cel mai sus pus / Nu uita că țara te vrea prost!” e unul dintre refrenele memorabile ale acelor ani de tranziție, în care sărăcia sau educația erau preocupări secundare în societate și politică – vezi și picantul cîntec despre impostură „Blues-ul băiatului sărac”. În 1999, aceeași trupă scotea Răpirea din serai, album unde găsim încă un cîntec despre modesta noastră clasă politică: „Prostia la putere”. „Azi prostia e-n Senat / Sindicat și patronat / Azi prostia e-n foaier / Cazinou și minister / Prostul n-are nici un chef / Decît să ne fie șef / Prostul n-are nici un rost / Decît să ne meargă prost.”

Prima trupă tînără socio-politic, Vama Veche, făcea puntea între Generația X și mileniali, folosind realism de proximitate („Hotel Cișmigiu”), liberalism pe model american („Hai să emigrăm”), existențialism postmodern („Calul din Marlboro”) și neo-hipioțeală („Vama Veche”, imnul unei generații de adolescenți care dădeau buzna cu zîmbetul pe buze pe ușa unui deceniu incitant cu noi tehnologii, Uniunea Europeană, facultăți private și supermarketuri).

Zona metal (Luna AmarăImplant Pentru Refuz ș.a.) vira către teribilism, iar rock-ul alternativ fie către metafizica & escapismul unei subțiri & imaginate clase de mijloc care nu-și găsește sensul în economia de piață (Omul cu șobolani, Vița de Vie, Coma ș.a.), fie către mimarea muzicii din Vest și iluzia unui succes peste hotare, pe o piață, după toate aparențele, liberă. Cel mai vizibil și hotărît dintre aceștia din urmă rămîne Mihnea Blidariu de la Luna Amară, care a participat la multe proteste majore, de la „Salvați Roșia Montana” la celebrul „Klaus, Klaus, scapă-ne de Mickey Mouse!” pînă spre cele împotriva ordonanțelor de urgență. Din păcate, în cîntece e suficient de adolescentin încît să fie (greșit?) înțeles în nuanțe grosolan anarhice – vezi recentul cîntec „Focuri”, scris în timpul mișcării #rezist („Poate punem focuri în loc de lumînări!” sau „Haide acum, steagul jos, pumnul sus!”) sau mai vechiul „Dizident”, de pe albumul de debut, Asfalt: „Societate simulacru / Gustul tău e tot mai acru / Aștept visul românesc / Ca să-i spun cît îl urăsc”.

O Lume minunată în care veți găsi numai băieți de cartier

La cumpăna dintre milenii, cînd muzica pop (fie ea Europop sau manele) își trăia punctul „star station” culminant și aproape toată industria era preocupată să găsească cea mai bună rimă la „vară”, „bairam” sau „dușman”, trupele hip-hop, în cea mai lucidă perioadă a lor (ulterior, unii dintre rapperi noștri importanți au virat către excitări ultra-naționaliste), livrau șocuri de realism. Cel mai intens single al acelor vremuri e fără îndoială „După blocuri”, scos de BUG Mafia: „După blocurile gri stăm noi, majoritatea, / sînt mai înalte la șosea să nu se vadă foamea” sau „Șpaga este cea care te scoate din căcat, / un polițist, un procuror, un senator și ai scăpat” sînt doar cîteva dintre observațiile aprige despre o societate ale cărei unice speranțe, așa cum aflăm în strofa următoare, erau evadarea din cartier sau plecatul peste hotare: „Mulți ar vrea să iasă, să scape de după blocuri, / să trăiască liniștiți undeva în alte locuri.” Pentru că altfel, nu-i așa?, nicio speranță din lumea politică: „Poate că guvernul te vede curvă, frate, / Din banii care-i faci, dacă-s ai tăi jumate’ / Și atunci ce să faci, să supraviețuiești?”

După patru ani de cabinet Năstase, treaba era groasă, iar Ombladon și Raku mai dădeau o palmă cu „Egali din naștere”, vorbind apăsat despre sărăcia care părea să nu se mai termine în țara noastră și pe care discursul mainstream o ținea sub preș (să nu uităm că și mass-media românească trăia epoca de glorie a revistelor glossy, spre exemplu): „9 din 10 copii, 9 din 10 femei, 9 din 10 bărbați, 9 din 10 români fură de foame” atrăgea atenția Ombladon, iar Raku termina cu unul dintre versurile memorabile ale hip-hopului mioritic: „Banul sapă o groapă în care viermii se adapă din sîngele fratelui fratelui prefăcut în apă.”

În același 2004, Morometzii preconizau și ei protestele ce aveau să vină (SMURD vs. Emil Boc, Roșia Montană, Colectiv, #rezist), oferind, involuntar, unul dintre mesajele-cheie ale pancartelor din stradă: „România, trezește-te”, unul populist, care mai degrabă încărca cu responsabilitate individul, nu clasa politică, individ care trebuie să se ridice (!?) și să fie schimbarea. Sloganul care trata partidele politice ca fiind „aceeași mizerie”, din timpul protestelor împotriva proiectului minier de la Roșia Montană, avea să ardă repejor, lăsînd loc tentației apartenenței politice, unul dintre motivele pentru care muzica de protest imparțială avea să dispară: muzicianul care face politică, un reflex mai vechi de-al nostru.

De aceea, cercul dinspre post-modernism sarcastic către „poezia de stradă” s-a închis cu „În clar cu roșu Montana”, cîntecul lui Norzeatic din 2013, ultimul de protest autentic de la noi: „Nu contează cine-i în Guvern sau președinte / Că dacă ai bani îți faci o lege să te reprezinte / Dar e o lege și nimeni nu poa’ s-o nege / Om cu om se-nțelege, seamănă și culege.”

Text apărut în numărul al doilea al revistei Scena9.