Trei lucruri relevante pentru scena muzicii electronice românești se întîmplau în 1997. The Prodigy lansau The Fat of the Land (Mulțumim Assos Music că ni l-ai adus, dar și pentru compilația JungleXplosion), care avea să devină unul dintre albumele de referință ale oricărei ierarhii muzicale, dar și pitch-ul cîștigat definitiv de către scena rave în sălile de ședință ale MTV-ului; undeva aproape de Piața Victoriei un Internet Cafe se transforma în The Web Club, iar Șuie Paparude, unul dintre numele asociate cu locul (dar mai ales cu mai vechiul Studio Martin, pe care deseori l-au numit „acasă”), își făceau „încălzirea” cu discul Salvează-te, un exercițiu adolescentin & inegal, dornic să le încerce pe toate, de la techno la breakbeat pînă la trance, dar cu fetișul omniprezent pentru big beat și jungle. Păstrez totuși de-acolo două dintre piesele, în mod ironic, bonus. Binecunoscuta „La mare”, o perspectivă emo-rave asupra litoralismului pe sistem „Te aștept la Obeliscul Costinești” („Vara” celor de la Genius mai întîrzia doar un an), și „Blue Water Life By Night”, despre care s-a vorbit prea puțin de-a lungul timpului, un beachball, dacă vreți, onest și eficient, undeva între solitudinea unei „Pulse State” și nostalgia hippy a celor de la Jam & Spoon.

În cei cîțiva ani care au urmat pînă la Urban, fascinația pentru cultura din Vest începea să se conglomereze și să domine cea mai mare parte a bulelor urbane (chiar așa!), dar și o halcă babană a scenei pop – în scurt timp, ambele aveau să intre în conflict deschis & direct cu maneaua. Muzica electronică, la rîndul ei în căutarea unei identități străine, mima entuziast & fără mustrări de conștiință (totul trebuia să sune ca în Occident) și, mai mult sau mai puțin conștient, retrăia o istorie care avea să se repete: scena rave „de (și ca) la ei” care, în cele din urmă, devenea tot mai dependentă de capital și capitalul de ea. Ba chiar nu de puține ori să devină mai vizibil.

Rememorăm în acest sens cîteva, dar esențiale și concentrate, locuri de expresie cool (pe lîngă cele din București, amintesc mișcările TMBase și AnonimTM din Timișoara sau festivalul Delahoya pornit în 1997 la Cluj-Napoca), cîteva nume ale scenei pop precum T-Short, Class, Activ, Voltaj, MB&C sau Boysonic, dar și nenumăratele compilații dedicate zonei de către toate casele mari de discuri, unele dintre ele susținute de diverse stegulețe ale economiei de piață, de la Pepsi pînă la ketchupul Heinz. Punctul culminant: lansarea variantelor locale ale celor două X-televiziuni, Atomic (în 1999, unde Michi și Dobrică s-au implicat consistent încă de la început) și MCM (unde DJ Vasile, alt nume important al comunităților create în jurul Studio Martin și Web, realiza emisiunea Total Electro), unde pentru cîțiva ani muzica electronică de toate genurile, dar musai filtrată prin sita anti-balcani-orient, avea să își găsească cel mai generos spațiu de emisie din scurta și, în cele din urmă, deprimanta istorie a televiziunilor muzicale de la noi.

Înainte să apară Urban, Matze, cu al său Ultima găină a Europei, ieșea pentru un moment în afara fanteziei. Deși titlul albumului are și un tăiș elitist (cei mai proști din curtea școlii, cum s-ar zice), bucata „E foame…” (și ea cu un tăiș al ei, de stigmatizare a clasei sărace), spune și altceva: oricît cola am bea și cît de mult drum’n’bass vom asculta, ar trebui să ne întoarcem un pic privirea și către propria ogradă, la care stăm rușinați cu spatele, naivi că nu se vor vedea „foamea și băieții care prostesc pe proști” (apropo de BUG Mafia, vezi și „Lumea e a mea”, un comic book în care doar un super-erou – „Să vină îngerii / Să mă ridice la Cer” – mai poate salva un București care semăna tot mai mult cu Gotham City sau Hell’s Kitchen. De asemenea, o bună parte a videoului „Ajutor” e filmat pe acoperișul blocului, spațiul aproape idilic al revoltei nouăzeciste).

„Cu cît sînt mai multe nume de-afară, cu atît avem mai bine ocazia să facem un schimb de experiență. Și, poate, dacă ei au venit la noi, vom pleca și noi la ei”, spera Michi într-un reportaj realizat la ediția din 2001 a festivalului TMBase. Tot acolo găsim și mărturia lui Brent Newitt (membru al trioului britanic Aquasky), paradoxală și neînțeleasă pe deplin atunci: „I just love Eastern Europe.” 

Toate referințele vizibile ale vremii (The Prodigy, The Chemical Brothers, The Crystal Method, Future Sound of London, Orbital îndeosebi cu discul In Sides și așa mai departe) se regăsesc așadar pe Urban – „Ajutor” e „Firestarter” (dar cu acele note percutante de sintetizator care încă mai fac pielea de găină multor dintre noi), „Învățături” poate fi „Super Nova at the End of the Universe” remixată de Moby, „Maro” e „Atom Bomb”, „Grație” melodramatizează „Block Rockin’ Beats” și așa mai departe. Dacă compoziția poate lesne împrejmui cîteva locuri comune, reflexele punk-escapiste ies în evidență și sînt atuurile încă neuitate și imbatabile ale discului. „Ajutor”, într-o retorică Trainspotting, e (și) despre finalul incert, dezolant & alienant al primului deceniu de tranziție („Te plimbi întruna / Te-ascunzi departe / Te-nvîrți aiurea / Pe-aceeași parte / Te-apuci de lucru / Cu oboseală. / Culegi toxine / La-nghesuială. / Treci strada-n fugă / Te-mbraci în grabă / Ți-aprinzi țigara / O calci pe iarbă”), „Maro” plusează cu „Strategii, care pe care, / Oameni mulți fără mîncare”, iar pe „Învățături” angoasa conformismului se dilată eliberator într-un pansament solar ambiental – nu întîmplător, cîntecul următor, și ultimul, e „Saturn”, care conţine sunetul planetei cu același nume, aşa cum a fost captat de radiotelescop. Peste alți trei ani, pe „Atac la persoane” de pe albumul cu același nume, Junkyard, noul membru al trupei și primul MC înaintea lui Bean, suna o alarmă întîrziată pe o scenă tot mai ermetică: „Ai zece secunde să începi să te miști, / Dacă n-o faci azi, mîine va fi mai trist.”

7/10 ★

Fotografie de Daniel Miholca.