„După pandemie, lumea așa cum o știm va deveni nostalgie”, consideră filosoful sloven Slavoj Zizek într-un interviu pentru Times of Israel. „Ți-amintești lumea noastră cum era doar din uși ce se deschid?”, întreabă retoric Doru Pușcașu, vocea și textierul trupei Om la lună, pe noul album Dans compus în vremurile distanțării sociale. O parte a rock-ului alternativ românesc trăiește oricum de cîțiva ani în paradigma unei melancolii naiv-conformiste, iar unele dintre videoclipuri par spoturi publicitare la ceaiuri reci, de la „Bicicleta” la „Nu călcați pe soare” sau „Ne ascundem”. O privire lungă spre începutul anilor 2000 și existențialismul post-grunge, post-hedonist & romanțios-ish al imabatabilei „Getting Away With It (All Messed Up)” – probabil deloc întîmplător, primul cîntec de pe album, „Zid”, începe cu cîteva acorduri de chitară ecou ale celebrului single al britanicilor James –, dar și spre acel emo cool-fără-să-fie-prea-goth din nimicitoarea „O mie de gînduri” (cine își mai aduce aminte că jumătate dintre membrii Praf în Ochi au lucrat în studio alături de Costi Ioniță la albumul Jurăminte și suspine?), egalată sau depășită, cum doriți, acum vreo cinci ani, doar de colegii de generație Pistol cu Capse și minunata „Undeva, cineva”.

Să restrîngem. Om la lună, precum Ușor distorsionat, reperul ultimilor ani al celor de la The Mono Jacks, joacă neomodernist (au chiar un cîntec care se numește „După război”, să fie clar). Rime, parafraze și metafore care ascund tragicul ori melancolia sau, invers, sentimente diafane. Un neomodernism care uneori seduce, cînd e non-didactic și auto-ironic („Și ți-am pus buzele pe umăr / Și te-am strîns sub brațul strîns / Și m-am apucat să număr / Cît de rîs și cît de plîns” pe „Noapte bună”), dar care alteori devine folk-bombastic („Cînd luminile s-au aprins / Și toți am plecat din vis / Cine-a mai rămas să strîngă / Ce-am ucis? / Cine-o să pună înapoi / Ce-a mai rămas din noi / Cînd acasă o să ajungă / După război?”) și deja îl auzim pe Adrian Păunescu recitînd (eventual suflînd și niște balonașe de săpun). Ah, unde sînt valorile? Unde sînt modelele? Ce-a mai rămas din sensibilitate?

Dacă The Mono Jacks sînt mai aproape de Muse sau Radiohead, Om la lună face cu ochiul „speranțelor și fricilor” celor de la Keane. Între seninătatea unor „I walked across an empty land / I knew the pathway like the back of my hand / I felt the earth beneath my feet / Sat by the river, and it made me complete” și fiorul unor „Îți amintești tu oare / Prima dată cînd ai simțit / Că ți se mișcă pămîntul de sub picioare / Și trezit din visare / Căci s-a întîmplat fix cît ai clipit / Te-ai așezat pe spate să nu se miște mai tare” avem și (măcar) o asemănare: escapism dincolo de gard într-un spațiu idealizat și acronic. Adică „Somewhere Only We Know”, cum se numește cîntecul celor de la Keane, doar că în cazul Om la lună acel undeva e claustrofob: „Te strîng de mînă / Și am să te țin strîns așa / Într-o noapte fără de sfîrșit / Ce noapte bună de trăit”. De altfel, și muzica acestui cîntec, intitulat „Noapte bună”, e cea mai asfixiantă, în timp ce celalalte sînt dacă nu exuberante, măcar contemplative.

În cele din urmă, Pușcașu rescrie pînă la prozaic și convențional același cîntec de altfel memorabil, „Liniștea”, mult mai acut și personal („Mai ai știre de noi / Mai curînd, mai apoi? / Mai ai dorul de dus? / Mai ai nasul pe sus?”) decît toate cele șase pe care le găsim aici și se mulțumește cu muzicalitate & melodramatism – ce-i drept, îi ies mult mai bine decît majorității. Poate pe următorul album va porni tot de la el, însă în loc să viseze la un picior de plai și-o gură de rai, mai degrabă l-aș sfătui să caute acel introvertism de care are nevoie să facă pasul dinspre asemănări cu Keane & alți Luceferi către altele mai consistente. Cu alte cuvinte, se pune prea ușor și prea devreme „cu spatele la zid”.

6/10 ★

PS. Om la lună lansează EP-ul Dans pe 31 Iulie la Arena Tei. Pînă atunci, îl puteți asculta aici. Fotografie de Silvestru Petru, Festivalul Rocanotheworld, 2020.